Arta saramurii la Miami

09/10/2009 at 8:51 PM (Uncategorized) (blue runner, Country Club, fish, Miami, saramura)

  

 

La o margine de lume, în ţara în care cuvintele fast şi food au devenit un brand istoric, dar care este şi ţara tuturor posibiltăţilor, saramura mea de blue runner, cum am aflat că se cheamă peştii capturaţi de mine pe parcursul a 12 ore fierbinţi, a stârnit pasiuni nebănuite. Nici nu ştiu cu ce să încep, cu reţeta, care a făcut dintr-o simplă saramură,  o adevărată operă de artă? Cu un mic reportaj de la pescuit? Cu sosirea şi nerăbdarea invitaţilor, care nu mai aveau unde să parcheze? Cu nimic din astea. Dacă vă spun că, în mai puţin de 2 secunde, am prins un peşte din ăsta şi un rechin mare a prins peştele meu încercând, cu succes, să meargă în altă direcţie decât vroiam eu, nimeni nu ar crede. Dacă vă spun că munca necesară realizării operei respective de artă, cumulat, înseamnă cam 24 de ore, o să spuneţi că am ars gazul. Este adevărat, dar pescuitul şi curăţatul peştilor, ciorba confecţionată anterior saramurii, cumpărarea celor necesare, plus consumarea unei sticle de 2 litri de vin, depăşesc cu o zi, confectionarea unei banale mese de peşte, în stilul fast, american. Dar pot să vă spun, aprecierea unanimă a fost că a meritat efortul. Nu o să credeţi nici că toate vegetalele de aici din Florida sunt parcă mai crude şi mai proaspete decât oriunde în lume. Poate este doar o impresie, dar este impresia mea.

Să trecem deci la subiect. Am tăiat o ceapă mare în felii groase, am luat un ardei gras roşu şi unul verde şi câţiva jalapenno, iuţi şi am lăsat flacăra grătarului să-i coacă. La fel am făcut şi cu 2-3 roşii, la fel de fragede şi ele. În acest timp, în vasul din imagine fierbea apă cu puţină vegeta. Peştii stăteau cuminţi sub un strat de condiment special pentru fructe de mare, în frigider. Înjurând în repetate rânduri, am curăţat de piele ardeii şi roşiile prea fierbinţi pentru degetele mele. Apoi, tocate mărunt, au luat drumul saramurii. Au fiert ele la foc mic exact atâta timp cât  durat rumenirea peştilor pe un strat de sare grunjoasă din Mediterană, împrăştiată pe o folie de aluminiu. Apoi, ras de sarea care se mai lipise pe ei, unul căte unul, a fost stropit cu zeamă de lămâie şi apoi, aruncat în zeama fierbinte. Acolo am mai stors o lămâie, am pus un pahar de vin alb, nişte ulei şi foarte  puţin oţet. Când toţi peştii stăteau sub lichidul de care spuneam, am pus usturoi tocat mărunţel şi pătrunjel verde, aşa cum bine se poate vedea şi în imagine. Nu pot să descriu gustul care nu era de peşte ci parcă de lobster, de fructe de mare, un gust deosebit, care a fost apreciat în unanimitate. O invitată din Macedonia spunea la început că nu mânîncă peşte niciodată şi în nici un caz peşte cu apă. Ea a mâncat cel mai mult. Aşa e prima dată. Totul are un început, iar faptul că americanii au început să aprecieze corect acest fel de mâncare, de ce să nu spun rudimentar dar rustic românesc, este un început.